Noul trend urban: Cursuri de dans popular in Bucuresti

„What goes around, comes around” este expresia care pare sa  defineasca cel mai bine noua tendinta in materie de cursuri de dans. Trendurile se schimba de la sezon la sezon, iar lumea dansului nu e cu nimic mai prejos decat cea fashion sau oricare alta. Alegeri surprinzatoare care la prima vedere par doar o alta extravaganta a celor care doresc sa iasa din rutina urbana si sa evadeze intr-o alta lume.

La o privirea mai atenta, lucrurile nu fac altceva decat sa se repete, imbracand de fiecare data o alta forma. Daca pana nu demult, auzeam la mai tot pasul vorbindu-se despre tango, vals si dansuri latino-americane, iata ca acum a sosim momentul  unui trend cu iz autentic romanesc: cursuri dans popular!
De la copii care asteapta cu nerabdare ora in care vor juca sarbe oltenesti si invartite ca in Ardeal la adulti care iti lasa impresia ca se pregatesc pentru un mare eveniment sau mai mult pentru vreo competitie extrem de importanta.

Ritm alert, pasi care te fac sa te intrebi daca cineva chiar a fost in starea sa creeze asa ceva, buna dispozitie si munca in echipa. Tind sa cred ca cea din urma este nucleul care da viata dansurilor populare romanesti si care pune bazele unor noi relatii.

Traim intr-o lume accesorizata mereu cu tendinte din alte zone. Apreciem cultura altor popoare, visam sa calatorim peste mari si tari pentru a urca un munte care nu e cu nimic mai special decat cei pe care ii avem in tara noastra, imbracam haine traditionale din alte tari si tot asa. Pana apare un moment ca acesta in care revenim la esenta fiintei noaste ca popor. Descoperim ca avem o tara frumoasa, haine traditionale unice de-o frumusete aparte, dansuri si obiceiuri care au puterea de a transmite mai mult decat o mie de cuvinte.


Cursuri dans Bucuresti este cheia spre o experienta de neuitat. Daca pana acum considerai ca dansurile populare nu sunt genul tau, poate ar trebui sa mai faci o incercare! Alaturi de oamenii potriviti si un instructor pe masura ai fi surprins ce poti sa descoperi.

Vedere dinspre pod


Ce se află în spatele fiecărei experiențe? Trăim după model, modelul imprimat în creier de cuvintele în care traducem experiența. Sunt cuvintele pe care le-am învățat de la alții, părinți binevoitori și mătuși fricoase. Și e normal și e bine să fie așa, e civilizat. Din când în când apare însă o experiență care nu se lasă nici tradusă în cuvinte, nici localizată pe hartă. E prea vastă și prea intensă pentru etichete. Nu seamănă cu nimic și ne proiectează în veșnicia copilăriei, dinainte de hărți și mătuși.

Această experiență grozavă ne face atunci să ne dăm seama că ineditul e o proprietate a fiecărei clipe. Dacă noi nu-l trăim ca atare e din reflex, din obișnuință, din comoditate mentală.

A dezintegra sistemul de coordonare a impresiilor în care constă orice limbaj și orice formă de organizare socială – asta ne doresc și îmi doresc fiecăruia de anul nou, dar nu prin revoluție ci prin contemplație. Abia când începem să fim atenți la ce este dincolo de cuvinte și noțiuni, suntem în viitor, în timpul tare al mântuitorului. Mântuitor e tot ce ne desparte radical de obiceiuri și obișnuințe: “Lasă morții să-și îngroape morții lor, iar tu mergi de vestește împărăția lui Dumnezeu, spune Cuvântul,” și “Nimeni care puna mâna pe plug și se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu.”

O societate cu cât e mai civilizată, mai încetățenită în toți cetățenii ei, cu atât devine mai opacă la propria ei origine și originalitate. Așa cum la orice om, obișnuința devine a doua natură, care o îngrădește pe prima și constrânge realitatea într-o formulă de viață, gândirea curentă dintr-o societate devine singura gândire posibilă, în afara căreia noi nu mai recunoaștem că este posibil sau legitim să se gândească și să se trăiască altfel, sau, lucru și mai grav, să nu se gândească de loc, să nu se trăiască în niciun fel. “Priviți la crini cum cresc: Nici nu torc, nici nu țes. Și zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia.” ” Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-și plece capul.”

Si am rezolvat-o si pe asta!

Prietena ma Andreea ma suna disperata! - Draga mea, nu stiu ce sa ma mai fac! - Cu ce?, intreb deosebit de curioasa si cumva panicata, pentru ca simteam ca ceva nu este chiar tocmai ok. Zice: nu stiu ce sa ma mai fac cu gandacii, imi sune. Nu mai reusesc sa scap de ei, oricat de multa curatenie as face. Vin de la vecini din ce in ce mai multi. Am discutat cu niste vecini de ai mei si mi-au spus ca si la ei este plin, ba mai mult mi-au spus si ca au intrat prin alte camere, altele decat bucataria, ceea ce m-a panicat incredibil de tare pentru ca eu nu ii suport.

 Initial nu am stiut ce sa ii raspund, ma tot gandeam ce solutii ar fi potrivite pentru asa ceva si care sa nu fie toxice pentru oameni pentru ca prietena mea are un bebelus de cateva luni care abia a inceput sa mearga si nu ar fi bine ca el sa intre in contact cu astfel de substante, avand in vedere ca isi baga manutele in gura de cate ori are ocazia.

 I-am zis totusi ca ar fi bine sa apeleze la o firma specializata care sa ii garanteze cumva exterminarea gandacilor si care de asemena sa ii garanteze ca foloseste solutii care sa nu fie toxice pentru oameni. M-am apucat si eu sa caut pe net. Cumva sa o ajut sa gaseasca mai repede o firma care sa se ocupe de dezinsectie Bucuresti cat mai repede posibil. Pana la urma mi-a zis ca a gasit o firma si ca o sa vina chiar in 24 de ore de la sesizare. Iar intr-un final prietena mea, Andreea, a reusit sa scape de gandaceii suparatori. Firma si-a facut treaba asa cum a trebuit si nu au existat probleme. Asa ca cel mai mult ma bucura ca micutul print poate sa zburde in continuare prin casa si sa invete incet incet sa mearga in doua picioare. Nu-i asa ca totul e bine cand se termina cu bine?

Nevoia de sacralitate


Tot ce ar fi necesar omului contemporan este satisfacerea celei mai ascunse dorințe, atât de ascunsă încât prea puțini știu că ea există în fiecare: dorința de Dumnezeu; dorință manifestată la majoritatea inconștient. Atâta timp cât inconștientul face parte activă din structura psiho-somatică a ființei umane, chip al divinității, omul este o persoană incompletă. Iar această lipsă, această parcurgere spre asemănarea cu Dumnezeu, omul o umple cu dorul de Dumnezeu, manifestare a sacrului în orice ființă rațional-spirituală.

Mica intr-o lume de oameni mari

Nu am mai reuşit să scriu demult, însă peste un moment atât de frumos şi de important din viaţa mea nu puteam să trec fără să las câteva rânduri pe blog.

Acum vreo 2 luni am primit un e-mail care m-a uimit si bucurat in acelasi timp: oameni importanti din Romania erau interesati de proiectul meu de suflet si isi doreau sa ne cunoasca si mai presus de orice, sa afle cum a reusit acest proiect.

Am avut 2 intalniri frumoase, productive, in care ne-am amintit momente cheie ale proiectului, solutii, piedici, pasii facuti pentru ca proiectul nostru sa devina o reusita. Eram foarte emotionata de fiecare data cand mergeam, ma simteam mica intr-o lume de oameni mari. La propriu si la figurat, ca o un pilot de curse care se afla pentru prima data printre cei mai cunoscuti piloti. O lume care nu parea reala pentru mine, parca ma aflam in acele jocuri cu masini pe care le jucam inca din copilarie.



Cei fără casă nu dispar, doar se transformă

Văd un spot aproape zilnic atunci când ies din casă. Pe fugă, mici crâmpeie. Ieri însă l-am văzut cap-coadă. Şi m-a impresionat. Căci cu siguranţă este povestea multora dintre oamenii străzii care nu mai au un adăpost, un spaţiu al lor, mai presus de orice, un cămin şi o familie în sânul căreia să se întoarcă în fiecare zi.

Cu siguranţă, mare parte din oamenii care locuiesc pe stradă ascund o poveste tristă, dureroasă, evenimente care i-au adus în acest stadiu. Poveşti pe care nu are cine să le asculte, nu are nimeni timp sau poate curaj sau interes.
Sunt insa oameni cu suflet care şi-au propus să le fie aproape acestor oameni care au probleme şi mai mult decât să constate că sunt oameni cu nevoi, ei le asigură suport specializat, îngrijirea necesară şi încearcă să le arate o cale bună de urmat. Mai presus de orice, să le arate că nu sunt singuri şi că sunt şi oameni cărora le mai pasă de semeni.

Deşi am studiat sociologia, iar de vreo 2 ani încoace, lucrez intens cu oamenii, nu am avut totuşi niciodată suficient curaj să lucrez cu categorii de oameni aflaţi în nevoie. Nu mă credeam în stare să fac asta. Trebuie să îmi adun puterile şi să o fac şi pe asta :)

Sunt mult prea mulţi oameni care abia aşteaptă să le arăţi că îţi pasă!

Barbaria lui Michael Henry, războiul obiectivităţii cu subiectivitatea

Michael Henry tratează „conceptul de barbarie” având în vedere două mari paliere de interpretare. Pe de-o parte porneşte de la ipoteza înţelegerii barbariei în raport cu principalele forme de cultură: etică, religie şi estetică, ipoteză care devine certitudine odată ce defineşte cele trei moduri de cultură în termenii unui raţionalism clar şi distinct, explicându-le consistenţa din perspectiva cogitoului cartezian. Certitudinea primeşte consistenţă interpretând acest cogito ca esenţă a vieţii, iar formele culturii nu pot fi justificate ca modalităţi în măsura în care viaţa constituie atât obiectul cât şi subiectul culturii. Astfel, cultura se manifestă numai în măsura în care, spre exemplu noi oamenii, trăim frumosul ca experienţă apriorică a esteticului, trăim sentimentul existenţei adevărului divin ca experienţă religioasă apriorică, sau ne comportăm într-un anumit fel conform experienţelor etice apriorice.

Pe de altă parte porneşte de la ipoteza imposibilităţii existenţei vieţii în demersurile sau cercetările pur ştiinţifice, ipoteză argumentată de faptul că orice cercetare ştiinţifică trebuie să respecte criteriile obiectivităţii într-o asemenea măsură încât viaţa, cu alte cuvinte: subiectivitate, trăire şi comportament, nu are loc într-un astfel de demers. Orice activitate ştiinţifică este lipsită de viaţă, este amorfă. Mai mult decât atât, susţine la un moment dat faptul că singura ştiinţă (cea fără viaţă) este tehnica, ceea ce lasă loc accepţiunii că undeva în demersul ştiinţific, omul, care este viu, îşi are rolul său în activitatea ştiinţifică, cel puţin ca exterioritate a acesteia, spre exemplu în calitate de cercetător, cel care impulsionează cercetarea.

Barbaria rezidă în urma acestor interpretări din tot ceea ce se află în afara modurilor de cultură, din tot ceea ce se află în exterioritatea oricăror trăiri şi din tot ceea ce nu este viu. Iar aici Michael Henry vorbeşte de viaţă sau de „a trăi” în sensul unui cogito, cu alte cuvinte exclude sensul de „viu pur biologic”, referindu-se mai cu seamă la acel viu care are conştiinţa unui „sine” şi unui „în sine”, astfel încât barbaria devine ansamblul de acte care iau naştere din viul conştient de sine, se manifestă şi acţionează în sfera acestuia, dar se plasează în exteriorul viului asupra căruia reacţionează violent. Această interpretare pare să ne ofere o privire psihologistă asupra barbariei şi nu întâmplător este aleasă această perspectivă, deoarece singura explicaţie a violenţei actelor de barbarie este forţa cu care fiecare act în parte este refulat exteriorităţii individului.

Cea mai mare barbarie a zilelor noastre pare să fie, în opinia autorului, faptul că omul încearcă, prin însăşi metodele şi mecanismele create special pentru aceasta, să elimine viaţa din activităţile sale, să îl înlocuiască cu tekhne (singura ştiinţă) şi să impună structuri şi ierarhii după o obiectivitate exagerată. Barbaria cea mai mare este eliminarea culturii, în măsura în care cultura este „cultură a vieţii”. Violenţa acestui act de barbarie s-ar traduce printr-o proliferare acerbă a obiectivităţii şi a tehnicităţii. În urma impactului violent dintre cultura vieţii şi barbarie, ca exterioritate a ei, ar rezulta un „Sistem” cu principii foarte clare, cu un scop mecanicist bine dezvoltat, sprijinit de o puternică armată tehnologică, care, prin însăşi programarea exercitată de ceea ce este în sine viu, îşi propune să înlocuiască programatorul, din simplul motiv, obiectiv de altfel, că acesta acţionează subiectiv, mai puţin mecanicist.

O altă formă contemporană a barbariei este tendinţa de idealizare a ştiinţelor. Eliminând din structura ştiinţelor orice fel de subiectivitate şi astfel, orice fel de trăire, se ajunge absolut firesc la o abstractizare voită, proliferată continuu, susţinută, a tuturor domeniilor ştiinţifice. Mai mult decât atât, dacă, aşa cum ne arată autorul într-un exemplu, arta (în sensul unei discipline) ar fi purificată de orice subiectivitate, şi astfel privată de posibilitatea interpretării şi exprimarea judecăţii şi opiniei despre gust şi frumos, rămânând doar principiile teoretice şi cadrul normativ în limitele căruia se poate plasa o anumită operă ca fiind o operă de artă, atunci orice fel de exaltare a fiinţei în faţa acestei opere de artă nu ar mai fi justificată. Orice extaz şi fior estetic care s-ar înfiripa într-un trăitor, orice sentiment al sublimului, nu ar fi altceva decât o inutilitate şi nu ar avea rol decât ca o simplă reacţie mecanică venită drept răspuns al afişării operei de artă. Opera de artă în acest caz nu mai poate fi numită o operă de artă, ci un simplu obiect, iar privitorul, care se raportează la acest obiect, nu ar mai fi un public ţintă cu anumite trăiri în momentul privirii, ci un simplu mecanism desemnat de un sistem, cel normativ de încadrare a obiectului de artă, pentru a fi receptor. După acelaşi model orice disciplină poate să rămână atât fără obiectul cât şi fără subiectul ei, la fel cum ceea ce numim cultură ar rămâne fără viaţă.

Înlocuirea subiectivităţii cu cât mai multă obiectivitate conferă cel puţin două extreme, ne spune Michael Henry. Pe de-o parte nu poate fi altceva decât o încercare de adresare pentru un număr mai mare. Cu alte cuvinte, se încearcă folosind principiul proliferării sau multiplicării, a întregului în părţi accesibile unor mase preocupate, cu o încărcătură nu prea profundă, însă cu suficient conţinut şi de o calitate moderată. Pe de altă parte nu poate fi decât o încercare de adresare pentru un număr mai mic. Cu alte cuvinte, se încearcă folosind principiul restrictivităţii, să se elimine orice formă de interpretare astfel încât, ceea ce se dă să fie accesibil doar unor elite cunoscătoare, care cunosc norma obiectivă în care se înscrie ceea ce se dă. Iar pentru a sugera şi mai bine această dihotomie ni se exemplifică încercarea marxismului dus la extrem prin formele sale comuniste. Formele comuniste de guvernare socială au eliminat clasele de mijloc distingând contrastant elitele şi masele. Acţiunile comuniste asupra socialului fiind plasate astfel în sfera barbariei.

Michael Henry concluzionează prin a plasa barbaria în sfera Răului. Este bine, spune el, să refulăm răul, să nu îl ţinem în noi afectându-ne trăirile şi să îl exilăm în afara culturii şi vieţii. Însă expulzat în afară el acţionează violent atunci când se raportează la viu. De aceea cea mai bună reacţie pe care trebuie să o avem vizavi de barbarie, ar fi aceea  de ai căuta sursele sale şi de a o elimina pe cât posibil din locul originii ei. Locul de unde proliferează barbaria este însăşi sistemul educativ, cel al formării individului. Învăţământul, mai cu seamă cel universitar, este locul unde se propune în ultimul timp obiectivismul exagerat. Aici, într-un astfel de învăţământ, care în mod normal ar trebui să formeze verticalitatea umanistă, încolţeşte ideea de a pregăti individul cu minimum de cunoştinţe, după principii cât se poate de obiective, cu alte cuvinte, de a pregăti specialişti care să ştie să facă un singur lucru după propriile forţe, principiul umanist, principiul care odată stătea la baza universităţilor de odinioară, fiind încălcat flagrant. Aici ar trebui intervenit pentru a elimina barbaria. Specialişti pregătiţi din punct de vedere obiectiv devin formatorii altora şi tot aşa. Se ajunge astfel la o „dezumanizare” opusă unui umanism clasic. Aici şi-a găsit barbaria locaş al originii şi proliferării continue.

Trăim într-o societate barbară. Trăim într-un sistem care îi permite multiplicarea şi într-o societate învăţată să o accepte.