Barbaria lui Michael Henry, războiul obiectivităţii cu subiectivitatea

Michael Henry tratează „conceptul de barbarie” având în vedere două mari paliere de interpretare. Pe de-o parte porneşte de la ipoteza înţelegerii barbariei în raport cu principalele forme de cultură: etică, religie şi estetică, ipoteză care devine certitudine odată ce defineşte cele trei moduri de cultură în termenii unui raţionalism clar şi distinct, explicându-le consistenţa din perspectiva cogitoului cartezian. Certitudinea primeşte consistenţă interpretând acest cogito ca esenţă a vieţii, iar formele culturii nu pot fi justificate ca modalităţi în măsura în care viaţa constituie atât obiectul cât şi subiectul culturii. Astfel, cultura se manifestă numai în măsura în care, spre exemplu noi oamenii, trăim frumosul ca experienţă apriorică a esteticului, trăim sentimentul existenţei adevărului divin ca experienţă religioasă apriorică, sau ne comportăm într-un anumit fel conform experienţelor etice apriorice.

Pe de altă parte porneşte de la ipoteza imposibilităţii existenţei vieţii în demersurile sau cercetările pur ştiinţifice, ipoteză argumentată de faptul că orice cercetare ştiinţifică trebuie să respecte criteriile obiectivităţii într-o asemenea măsură încât viaţa, cu alte cuvinte: subiectivitate, trăire şi comportament, nu are loc într-un astfel de demers. Orice activitate ştiinţifică este lipsită de viaţă, este amorfă. Mai mult decât atât, susţine la un moment dat faptul că singura ştiinţă (cea fără viaţă) este tehnica, ceea ce lasă loc accepţiunii că undeva în demersul ştiinţific, omul, care este viu, îşi are rolul său în activitatea ştiinţifică, cel puţin ca exterioritate a acesteia, spre exemplu în calitate de cercetător, cel care impulsionează cercetarea.

Barbaria rezidă în urma acestor interpretări din tot ceea ce se află în afara modurilor de cultură, din tot ceea ce se află în exterioritatea oricăror trăiri şi din tot ceea ce nu este viu. Iar aici Michael Henry vorbeşte de viaţă sau de „a trăi” în sensul unui cogito, cu alte cuvinte exclude sensul de „viu pur biologic”, referindu-se mai cu seamă la acel viu care are conştiinţa unui „sine” şi unui „în sine”, astfel încât barbaria devine ansamblul de acte care iau naştere din viul conştient de sine, se manifestă şi acţionează în sfera acestuia, dar se plasează în exteriorul viului asupra căruia reacţionează violent. Această interpretare pare să ne ofere o privire psihologistă asupra barbariei şi nu întâmplător este aleasă această perspectivă, deoarece singura explicaţie a violenţei actelor de barbarie este forţa cu care fiecare act în parte este refulat exteriorităţii individului.

Cea mai mare barbarie a zilelor noastre pare să fie, în opinia autorului, faptul că omul încearcă, prin însăşi metodele şi mecanismele create special pentru aceasta, să elimine viaţa din activităţile sale, să îl înlocuiască cu tekhne (singura ştiinţă) şi să impună structuri şi ierarhii după o obiectivitate exagerată. Barbaria cea mai mare este eliminarea culturii, în măsura în care cultura este „cultură a vieţii”. Violenţa acestui act de barbarie s-ar traduce printr-o proliferare acerbă a obiectivităţii şi a tehnicităţii. În urma impactului violent dintre cultura vieţii şi barbarie, ca exterioritate a ei, ar rezulta un „Sistem” cu principii foarte clare, cu un scop mecanicist bine dezvoltat, sprijinit de o puternică armată tehnologică, care, prin însăşi programarea exercitată de ceea ce este în sine viu, îşi propune să înlocuiască programatorul, din simplul motiv, obiectiv de altfel, că acesta acţionează subiectiv, mai puţin mecanicist.

O altă formă contemporană a barbariei este tendinţa de idealizare a ştiinţelor. Eliminând din structura ştiinţelor orice fel de subiectivitate şi astfel, orice fel de trăire, se ajunge absolut firesc la o abstractizare voită, proliferată continuu, susţinută, a tuturor domeniilor ştiinţifice. Mai mult decât atât, dacă, aşa cum ne arată autorul într-un exemplu, arta (în sensul unei discipline) ar fi purificată de orice subiectivitate, şi astfel privată de posibilitatea interpretării şi exprimarea judecăţii şi opiniei despre gust şi frumos, rămânând doar principiile teoretice şi cadrul normativ în limitele căruia se poate plasa o anumită operă ca fiind o operă de artă, atunci orice fel de exaltare a fiinţei în faţa acestei opere de artă nu ar mai fi justificată. Orice extaz şi fior estetic care s-ar înfiripa într-un trăitor, orice sentiment al sublimului, nu ar fi altceva decât o inutilitate şi nu ar avea rol decât ca o simplă reacţie mecanică venită drept răspuns al afişării operei de artă. Opera de artă în acest caz nu mai poate fi numită o operă de artă, ci un simplu obiect, iar privitorul, care se raportează la acest obiect, nu ar mai fi un public ţintă cu anumite trăiri în momentul privirii, ci un simplu mecanism desemnat de un sistem, cel normativ de încadrare a obiectului de artă, pentru a fi receptor. După acelaşi model orice disciplină poate să rămână atât fără obiectul cât şi fără subiectul ei, la fel cum ceea ce numim cultură ar rămâne fără viaţă.

Înlocuirea subiectivităţii cu cât mai multă obiectivitate conferă cel puţin două extreme, ne spune Michael Henry. Pe de-o parte nu poate fi altceva decât o încercare de adresare pentru un număr mai mare. Cu alte cuvinte, se încearcă folosind principiul proliferării sau multiplicării, a întregului în părţi accesibile unor mase preocupate, cu o încărcătură nu prea profundă, însă cu suficient conţinut şi de o calitate moderată. Pe de altă parte nu poate fi decât o încercare de adresare pentru un număr mai mic. Cu alte cuvinte, se încearcă folosind principiul restrictivităţii, să se elimine orice formă de interpretare astfel încât, ceea ce se dă să fie accesibil doar unor elite cunoscătoare, care cunosc norma obiectivă în care se înscrie ceea ce se dă. Iar pentru a sugera şi mai bine această dihotomie ni se exemplifică încercarea marxismului dus la extrem prin formele sale comuniste. Formele comuniste de guvernare socială au eliminat clasele de mijloc distingând contrastant elitele şi masele. Acţiunile comuniste asupra socialului fiind plasate astfel în sfera barbariei.

Michael Henry concluzionează prin a plasa barbaria în sfera Răului. Este bine, spune el, să refulăm răul, să nu îl ţinem în noi afectându-ne trăirile şi să îl exilăm în afara culturii şi vieţii. Însă expulzat în afară el acţionează violent atunci când se raportează la viu. De aceea cea mai bună reacţie pe care trebuie să o avem vizavi de barbarie, ar fi aceea  de ai căuta sursele sale şi de a o elimina pe cât posibil din locul originii ei. Locul de unde proliferează barbaria este însăşi sistemul educativ, cel al formării individului. Învăţământul, mai cu seamă cel universitar, este locul unde se propune în ultimul timp obiectivismul exagerat. Aici, într-un astfel de învăţământ, care în mod normal ar trebui să formeze verticalitatea umanistă, încolţeşte ideea de a pregăti individul cu minimum de cunoştinţe, după principii cât se poate de obiective, cu alte cuvinte, de a pregăti specialişti care să ştie să facă un singur lucru după propriile forţe, principiul umanist, principiul care odată stătea la baza universităţilor de odinioară, fiind încălcat flagrant. Aici ar trebui intervenit pentru a elimina barbaria. Specialişti pregătiţi din punct de vedere obiectiv devin formatorii altora şi tot aşa. Se ajunge astfel la o „dezumanizare” opusă unui umanism clasic. Aici şi-a găsit barbaria locaş al originii şi proliferării continue.

Trăim într-o societate barbară. Trăim într-un sistem care îi permite multiplicarea şi într-o societate învăţată să o accepte.